Era ziua ei de nastere. Astazi implinea 26 de ani, era in florea varstei, avea un copilas de crescut in varsta de numai 1 anisor, dar Dumnezeu a vrut s-o ia mai devreme la El, acolo sus, in Cer. Am fost la cimitir azi de dimineata cu un buchetel de flori roz sa o inveselim putin si sa ne vada ca jos, pe pamant nu am uitat-o si ca ne pasa.
Aproape ca nu ma pot convinge de faptul ca nu mai e, desi vad ca biroul e gol, telefonul nu mai suna sa vorbim sa vedem ce mai avem de facut, e-mailuri de la ea nu mai primesc sa traduc ceva sau sa ma amuz de ceea ce imi trimitea, cum facea ea de obicei, nu se mai intampla nimic de genul acesta. Totul e pustiu, peisajul e trist, iar e lipseste din tot. Deja mi-e dor sa o aud cum povestea, cum se umplea biroul de zambetul si voiosia ei, de agitatia pe care o crea, de viata pe care ne-o inspira...mi-e dor de bunatatea ei, de glasul ei de copila, de accentul ei aproape pur spaniolesc, de discutiile noastre intime ca intre fete, mi-e dor de tine Carminush...
O vazusem inainte cu cateva zile sa moara, venise la birou si abia se tinea pe picioare, abia manca din sandwis-ul preferat si abia vorbea. Nu credeam ca se va intampla nimic rau, am crezut pana in ultima clipa in vindecarea bolii ei, dar in zadar, a fost invinsa de cea mai cumplita si nenorocita boala, cancerul.
Si cum tineam sa trec pe la copilas sa ii aduc ceva in dar pentru ziulica lui de nastere, m-am pornit la drum si am ajuns in fata casei, unde ea ma astepta sa imi deschida poarta. Doamneee, era atat de slabita, nepieptanata, trista, cred ca abia se trezise. M-a poftit in casa, s-a asezat cu greu pe fotoliu si am stat de vorba pana ce s-a trezit baietelul. Ce copil frumos, ce creatura plapanda si prietenoasa!
M-am jucat putin cu el, a incercat si ea dar nu a reusit prea mult, dupa care s-a fortat sa il ia putin langa ea. A reusit, l-a tinut in brate, invatandu-l sa bata din palmute si sa spuna: Da-da-da, mama mea, mamica mea, te iubesc asa de mult, iar ca tine in lumea asta, nu exista nimenea, da-da-da (atunci mi-au dat lacrimile) pentru ca ramasesem profund impresionata de efortul ei si emotionata de atata iubire. Atunci am vazut-o pentru ultima oara...
Moartea ei a lasat un mare gol in urma, m-a socat si m-a devastat total, incat nici azi nu pot sa accept, dar cu timpul sigur ma voi resemna. Au fost momente grele, sfasietoare, pline de durere si lacrimi, dar pana la urma ma consolez ca ea este sus, printre ingeri, m-a vazut ca am fost alaturi de ea si cu siguranta intr-o buna zi ne vom revedea.
In pofida marelui chin de durere, am gasit puterea sa ii scriu si cateva randuri pe care i le-am lasat langa capsorul intins pe perna alba odihnindu-se de ieri, 22 noiembrie 2010 inainte pe vesnicie. Le voi reda in cele ce urmeaza...
Draga mea amica Carminush, vei ramane in gandul meu toata viata, amintirea ta ma va insoti pururi atat la birou, pe strada cat si acasa (in casuta ta) si mai ales in sufletul care nu te va uita niciodata.
Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca in veci!
Catre Tine se inalta Doamne
Suflet bun si bland de fata
Cate-o treapta, cate-o treapta
E Carmina, fiica ta nevinovata.
Fata mamii
Fata tatii
Mama scumpului odor
Care plange de-al sau dor.
E copila muribunda
Care zace ca o zana.
E un inger care vine
In Imparatie, Sus, la Tine.
Invredniceste-o Doamne cu iertarea Ta
Si odihneste-i sufletul in veci
Chiar daca tu, iubita noastra, in nefiinta treci
NOI NICIODATA NU TE VOM UITA!
