A avut tupeul sa ii numeasca animale

Diminetile sunt din ce in ce mai insuportabile la metrou. Ma plictiseste faptul ca merg singura, in fiecare dimineata, prin aglomeratie si ce mai aglomeratie, ora 9:00, Piata Unirii, unde toata lumea se imbulzeste sa treaca pasajul sa schimbe metroul.

Si eu ma numar printre acesti oameni si chiar conteaza daca schimbi sau nu metroul, pentru ca de multe ori te oboseste, te streseaza pana ajungi la birou, in ciuda faptului ca te-ai obisnuit cu traseul, undeva tot se aduna acest efort, dar sa nu ma indepartez prea mult de la subiect si sa incerc sa expun succint ceea ce mi-a atras atentia in aceasta dimineata.

Ora 9:00 - cobor la piata unirii sa schimb metroul in cealalta directia, urc scarile vesnic aglomerate si imi fac loc printre oameni sa trec, dar cum sa imi fac loc daca nu mai am pe unde? Si totusi ma strecor incet-incet, ajung pe la jumatatea scarilor, iar in fata mea un domn intre doua varste, cu o carte in mana si cu o servieta, presupun ca mergea la servici sau la facultate, incepe sa urle subtil, vazand ca nu are cum sa isi continue urcatul scarilor: "Animalelor, va imbulziti ca animalele!"...

Bineinteles ca mi-a ajuns la auz aceasta exclamatie ca dintr-o foc tras in oamenii care coborau scarile si acesta le urca. M-am uitat la el sa vad exact cine este cel care s-a infuriat putin ca nu i se face loc sa treaca si el si uite asa din incarcarea nervoasa stransa pana in acel monment a izbucnit aceasta furie nedisimulata pentru ca imi paru atat de sincer incat m-a facut sa rad.

Da, uite ca a avut tupeul sa ii numeasca pe fata animale. Pana la urma, cred si eu ca nu exista nicio logica in circulatia libera prin subteran, pentru ca daca observam fiecare merge cum vrea, cum il taie capul, pe unde vrea si prin urmare parca am fi intr-o jungla. Explicatia bietului om nervos pe oamenii care nu ii dadeau voie sa treaca este destul de justificata. Adica si eu m-as fi enervat, pentru ca deja e culmea ca sa li se acorde prioritate celor care coboara nu si celor care urca, prioritatea ar trebui sa se acorde in ambele directii si sa fim mai civilizati, chiar daca nu exista norme scrise, poate ca ar trebui sa apelam la normele morale de conduita, chiar si in aceste situatii agitate, aglomerate si supraincarcate cu oameni.

Dimineata - martie - zi ploiasa 26/10/2010

Dimineata...marti...o zi ploiasa in Bucuresti, parca imi venea sa mai dorm ascunsa in paturica pufoasa din patul meu, si ce bine eraaa!!!, dar uite ca trebuie sa plec in marea cautare...dar ce zic cautare, pentru ca stiu unde trebuie sa ajung, la sediul unei firme unde am mai fost de atatea ori, pardon, de atatea ori insotita si chiar cu sofer. De data asta trebuie sa ma descurc singura. Si uite asa plec eu increzatoare ca am de parcurs un drum lejer pana pe Barbu Vacarescu. Nimic bizar pana acum dar ce m-as fi facut eu fara un taxi care sa ma ajute sa ies din incurcatura? De ce spun asta? Pai uite de ce: iau metroul de la Piata Romana, ajung la Victoriei si iau spre Stefan cel Mare. De aici ideea mea era sa iau un tramvai care stiam exact ca opreste fix in fata cladirii unde trebuia sa ajung, dar nu s-a potrivit socoteala din targ cu cea de-acasa, fireste. Am iesit eu de la metrou de la Stefan cel Mare, am strabatut o buna portiune de drum sa ajung pana la statia de tramvai, dar unde e tramvaiul? Trecea pe acolo unul, dar era 34 care circula in alta directie, nicidecum in directia unde trebuia sa ajung. Si tot mergand asa prin ploaia, tot mergand mi se parea ca ma indepartez din ce in ce mai mult de destinatie. Ajunsesem pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, asadar strabatusem vreo jumatate de ora pe jos sa gasesc statia de tramvai. Oare ce-o fi fost in capul meu, unde ma aflam exact si de ce nu mi se mai parea asa de simplu cand m-a lasat seful meu in fata statiei de metrou Stefan cel Mare venind chiar dinspre Barbu Vacarescu? Era mai limpede decat apa: ma ratacisem pentru ca am o orientare extrem de proasta...cred ca eram si putin adormita, mai ales ca ieri am avut o zi plina de munca si activitate. Cert e ca ma pierdusem in departare si constatand ca deja nu mai are rost sa merg mai departe, am zis sa iau un taxi. Si iar mai merg asa pe bulevard in cautarea unui taxi...unde sunt taxiurile? Toate erau pline, ocupate, in trafic si niciunul liber, dar iata ca opreste unul sa coboare o clienta si cred ca acesta este norocul meu. L-am incercat si s-a dovedit a fi un noroc pentru ca am ajuns intr-un final la destinatie dupa atata drum strabatut de pomana. Am ajuns mai devreme decat ma asteptam si am rezolvat problema foarte rapid si eficient. Eficient a fost si taximetristul, cel care de fapt m-a facut sa scriu aceasta postare. Motivul? Domnule, mai exista si taximetristi corecti, inteligenti si care isi fac munca destul de bine, asta ca sa mai micsorez un pic critica mea despre ei si care ma punea de multe ori dintr-o situatie de disperare in momentul cand ma urcam intr-un taxi. De ce spun asta? Pentru ca omul acesta mi-a povestit ca s-a separat de firmele de taxi si a devenit independent. Pana aici mi se pare foarte bine, si eu sunt independenta, adica am un PFA si mi se pare foarte eficienta metoda. Imi povestea ca se afla pe piata de taximetrie din 1999 si ca a prins si vremuri bune, dar si vremuri grele, dar ca este obisbuit cu aceste situatii, pentru ca nu este un om avar si avid dupa bani: "Eu sunt obisnuit si cu mult si cu putin, am prins si regimul PSD, iar de cand cu PDL, mai bine separat", insa ce te faci cand trebuie sa iti indeplinesti toate obligatiile financiare fata de stat? Pai le platesti, pentru ca daca nu le platesti, iti iau dobanzi si penalizari si nu numai, dobanda la dobanda, alta nenorocire. Cum ar veni asta, ma intrebam eu? si uite ce imi raspunde: ca a ramas restant 3 luni la plata datoriilor si ca la suma sumelor i-ar fi luat dobanda la dobanda...hai ca asta nu am mai auzit, e chiar culmea sa pretinzi astfel de aberatii. Eu una chiar nu am mai pomenit pana acum asa ceva, dar chiar se practica? Unde? bineinteles ca in Romania.

Mai spun si ca a fost corect din punct de vedere al banilor, era pregatit cu rest intr-un plic ca sa faca fata tututor posibilitatilor cu fiecare client in parte, chiar a avut sa imi dea rest la 100 de lei. Altul mi-ar fi spus ca n-are cum de altfel am mai patit-o si sa ma duc sa schimb. Imi spuse ca deja facuse 150 de Lei pana la ora 11:00 a diminetii si mai mult, cursa a facut 19,87 lei, iar rest mi-a dat 80 de lei, adica restul foarte just... amabil si bine-dispus isi ia omul la revedere de la mine urandu-mi o zi frumoasa si pe curand. Asadar, pot sa imi incep ziua cu bine, cazul acesta m-a bucurat pentru ca...

nu demult mi s-a intamplat sa ma urc intr-un taxi pentru ca aveam doua plase destul de voluminoase si chiar imi era greu sa le car prin metrou si apoi prin tramvai. Bineinteles ca am apelat la acest serviciu.

Unirii, in fata magazinului Unirii, statia de taxiuri.

Scot niste banii de la bancomat, studiez putin masinile de taxi si ma avant sa intreb pe unul daca este liber. Da din cap ca este liber. Eu ma urc, imi asez bagajele pe bancheta din spate si el porneste. Firesc ar fi trebuit sa ma intrebe unde mergem nu? Dar NU. Am ramas un pic surprinsa de atitudinea aceasta parca ostentativa si in acelasi timp rece si muta si bineinteles ca i-am spus eu unde am nevoie sa ajung. OK, daca nu ma intreaba el, ii raspund eu, e logic am zis. Deci hai sa spunem ca nu este nimic iesit din comun pana acum. Si tot mergand si tot mergand, observ ca nu scoate niciun cuvant, nicio vorba si ma intreb? Oare il doare gura sa nu spuna macar buna ziua cand se urca un client? Oare este asa de obosit incat sa nu intrebe pe unde prefer sa strabatem cursa? De obicei cam acestea sunt intrebarile de rigoare pe care ti le adreseaza un taximetrist. Si uite asa trec 20 de minute fara sa zica nici piu nici miu, iar cand ajungem la destinatie, il intreb cat face si el nu imi raspunde, crezand ca deja am vazut pe aparat. Ma uit si constat ca face 11.8 Lei. Aveam in portofel 200 de Ron si ceva marunt, chiar 12 lei, dar inainte de a-i da acesti 12 lei, il intreb daca are sa imi schimbe, la care nu imi raspunde. Pei eu ce sa inteleg de aici? Are sau nu are? Da sau nu? Ce-o fi asa de greu? Si reactionez in felul urmator: stati sa caut ca s-ar putea sa am exact, poate ca asta astepta, dar fara sa spuna din gura :)) :)) Cata prostie, am zis eu in gandul meu.

Cautand, am gasit o hartie de 10 lei, una de 1 leu si 2 monede de 50 de bani. Cand sa ii dau banii, nici macar nu intinde mana sa ii ia, ma lasa sa ii pun pe spatarul scaunului din fata, in timp ce in sfarsit ma intreaba de bon fiscal. Ii raspund ca am nevoie de el pentru decont la firma. "Dar nu v-am intrebat pentru ce anume aveti nevoie.", imi raspunde individul. Si in timp ce iesea bonul din aparat, eu asteptam, cade de pe spatar o moneda din cele doua de 50 de bani. O vad, am lasat-o cazuta unde era si iacata si bonul. Dau sa deschid sa plec, la care iar ma intreaba: "Dar unde a cazut?" Eu deja o vazusem ca doar eram in spate. O ridic i-o pun tot pe spatar si ies din masina acelui om hilar, hidos si prost.

Acel om chiar ca m-a facut sa ma enervez in prima faza si apoi rad de atata prostie, nesimtire si ingamfare. De atunci am zis ca nu ma mai urc in taxiuri, decat in cazuri de maxima-maxima forta majora si uite ca azi am cedat, am facut acest lucru, dar mare mi-a fost surpriza sa dau peste un taximetrist cu bun simt, corect si eficient. Dar oare cati sunt ca el? Pentru ca din experienta mea cu ei, lista poate continua, lista neagra am vrut sa zic.

Munci d-ale vietii

Mda, e 28.09.2010 si iar nu am mai scris de ceva vreme...toate parca se suie in capul meu, care doar asta stiu sa faca: sa primeasca ordine si apoi sa le execute, dar m-am obisnuit: sa merg zi de zi de luni pana vineri la birou, sa muncesc, sa alerg in stanga si in dreapta, sa primesc comenzi de traduceri, ma refer la traducerile pe care le efectuez in scop personal si alte nimicuri, lucruri de rutina, eh, dar bine ca sunt si astea, ma ajuta sa ma intretin si sa profit de viata. Oricum, cheful de munca il am, cateodata mi-l pierd foarte usor; placere si bucurie de a sta de vorba la telefon in pauzele de masa cu mama, cu prietenul sau cu alti amici sunt si ele din plin, deci pot spune ca zilele trec si trec in mod banal, chiar daca afirm asta dupa intamplari, dupa ce timpul s-a scurs. Parca suntem mai inteligenti, mai constienti, mai "luminati" la minte dupa ce am realizat ferm ca a trecut o patanie, un eveniment, s-a scurs o clipa unica din viata si astfel gandim mai profund sau cel putin asta mi se intampla mie, gandesc in detaliu ceea ce se petrece cu mine, cu ceilalti si cu situatiile de viata, dupa ce, hai sa il numim "obstacol" trece. Sta in firea lucrurilor sa fie asa, dar uneori e cam tarziu sa mai gandim logic cum ar fi trebuit sa se intample ceva, cum ar fi fost ok sa reactionam in fata cuiva intr-o anumita imprejurare s.a.m.d.

Parca si acum imi rasuna in minte sirul nesfarsit de : "Ce prost am fost eu atunci, puteam sa fi facut asa..." sau "Vaaaii da' cum de-am putut sa zic eu asa ceva" etc si iata cum apar aceste semne de intrebare care ne macina putin constiinta, dar bine ca ne stimuleaza invatarea caci de aici se naste spiritul de observatie, atentia concretizata in actiunea de invatare din greseli, neatentii, incidente, accidente etc.

Ar fi grozav ca multi dintre noi care gresesc, sa invete ori de cate ori "calca stramb" sau sa invete din greselile altora, exemplele bune ale celorlalti, dar din nefericire repetitia este mama relelor invataturi , in aceste cazuri.

Ar fi ideal sa "vanam" cat mai mult bine, sa facem cat mai mult bine, sa invatam din latura buna si pozitiva a vietii , a greselilor pe care trebuie sa ni le asumam asa cum vin ele, chiar daca in prima faza le negam si nu vrem sa ne facem responsabili.

Din punctul meu de vedere, ar trebui dupa o anumita varsta sa se puna un deosebit accent pe dezvoltarea unui obiectiv personal, pe colaborarea dintre tine si ceilalti oameni care te inconjoara, atat cat se poate sigur, in cel mai bun sens de a-ti fi bine, de a te simti multumit si impacat, caci ce poate fi mai bine si mai frumos decat sa ai sufletul si mintea linistite?

Fa binele de care vorbeam mai sus, bucura-te alaturi de ceilalti, prieteni, familie, colegi, ajuta-ti semenii, razi cu oamenii care iti impartasesc o adevarata bucurie, canta alaturi de un cor, intristeaza-te cand vezi atatia saraci in jurul tau si apoi gandeste-te cum i-ai putea ajuta, sufera si tu alaturi de suferinta celor apropiati si cu toate acestea fii om cu tine insuti si increde-te in puterea ce vine de la Dumnezeu, fiindca ce ne-am face noi de n-am avea o forta spirituala care sa ne ajute sa ne mentinem, sa traim in trup zi de zi cu bucuriile si necazurile care ne sunt date sa le intampinam??? Greu de spus ce ne-am face, dar usor ar fi sa incercam sa facem cat mai mult bine oamenilor care realmente au nevoie de noi si apoi sa ii multumim lui Dumnezeu ca ne-a inzestrat pe fiecare cu aceasta pace interioara, pe care ar trebui sa o cautam zi de zi in camaruta sufletelor noastre si apoi sa culegem roadele sale.

Stau si realizez ca pana acum, la varsta de aproape 23 de ani am avut ocazia sa cunosc lumea din acest oras mare, asa cum este ea, mai buna, mai profitoare, mai prietenoasa, mai dusmanoasa. Am intrat si eu in contact cu multe feluri de oameni atat romani de-ai nostri cat si straini, spanioli, francezi, englezi, am fost plecata si in strainatate, am fost scolita si am avut aici alte orizonturi deschise si uite asa ma dezvoltam si eu profesional si in acelasi timp, personal. Judecata mea stie acest lucru, da, acesta a fost inceputul dezvoltarii mele si mai apoi analizeaza constructiv evolutia pentru a le imbina armonios cu latura sufleteasca. Ei bine, omul este alcatuit din aceste doua structuri: cea fizica si cea sufleteasca, care ar trebui sa intre in contact zi de zi in modul cel mai armonios posibil, dar de multe ori nu se intampla asa si astfel ne plafonam, uitam de noi, de sentimentele noastre, de credinta noastra si cel mai rau e ca uitam practic de noi insine. Atunci e cand nu mai contam si asta se poate intampla din cauza atator motive, dar minunat ar fi sa intelegem aceasta schema a imbinarii fizico - sufleteaca si macar sa ne ingrijim o clipa, nu mai mult. Eu cred ca sigur ne va fi mai bine.

Mda, as mai scrie si nu as mai scrie, cred ca deja in capul meu se urca incet - grabis, somnul si mai bine sa ii fac loc, fiindca maine ma asteapta o noua zi...

14 septembrie 2010 - Acasa cu familia

Si cum stateam eu asezata pe scaun in metrou, imi venii in minte ideea de a scrie. Tot uitandu-ma pe chipurile oamenilor din fata mea, din stanga si din dreapta, parca acestea nu exprimau nimic, doar oboseala dupa servici si o stare de moleseala. Noroc cu adolescentii si prichindeii care au inceput scoala...ei nu sunt obositi mai niciodata si parca te mai inveselesc putin cu glumele lor si buna dispozitie. Se pare ca meseria de om mare cu multe responsabilitati implica tocmai acest lucru: sa muncesti mult, sa ai cat mai multe sarcini si cat mai variate si faptul ca trebuie sa te afli mereu in miscare. Asa sunt si eu, incerc sa le fac pe toate, desi trebuie sa recunosc ca nu reusesc intotdeauna, insa ceea ce este important e ca ma implic cu daruire sa obtin ceea ce imi doresc. Spre exemplu, vinerea trecuta a sosit din Spania seful meu, care m-a batut la cap cu tot felul de lucruri pana pe la 5 dupa-amiaza, desi vinerea se presupune ca avem program scurt, dar uite ca nu avem mereu acest noroc si abia cu chiu cu vai ajung eu pe la 5:30 la Piata Victoriei sa imi tin cursul de spaniola pe care il stabilisem cu Angela, o cursanta de-a mea.

Am terminat pe la 6:30, iar la 7:30 eram in Gara de Nord, luandu-mi bilet spre casa, asadar planurile mele pentru acea zi erau indeplinite complet. Dupa o saptamana plina de munca incontinuu pentru ca avusesem de tradus in jur de 80 de pagini, aveam sa ma odihnesc si eu linistita, acasa la parintii mei si asa a fost, am dormit cat cuprinde si seara dar si dimineata pana tarziu. Bineinteles ca am avut multe de povestit cu ai mei, ne-am amuzat si am dezbatut diverse subiecte, intr-un cuvant ne-am simtit bine, ca acasa, unde e liniste, aer curat, flori si voie buna.

Si mare ne-a fost uimirea duminica dupa-amiaza, cand am intrat in casa batraneasca a bunicilor mei, unde am dat peste o serie de fotografii, obiecte mai vechi si multe alte amintiri, asa ca la un muzeu de familie. Si tot uitandu-ne noi la pozele din tablouri, imi spune tata la un moment dat: "Aici era mama cand s-a casatorit". Auzand aceste cuvinte, in prima faza am crezut ca stiu despre ce este vorba, ca trebuie sa fie o fotografie pe care o mai vazusem, doar nu era prima data cand intram in casa bunicilor, asa ca nu am dat importanta prea mare.

Parca si acum il aud pe tata cum a spus:

"Aici era mama cand s-a casatorit."

M-am repezit impinsa de un impuls de curiozitate abia acum constientizata ca trebuie sa vad neaparat acea fotografie cat mai repede. Stiam ca era bunica mea, o femeie deosebita, plina de har sufletesc, un adevarat sprijin si o adevarata luptatoare, chiar pana la capatul vietii ei (...m-au podidit lacrimile, nu ma pot abtine de fiecare data cand o pomenesc pe bunica mea dupa atata timp, dar asta e, asa e viata...). Dar sa continuu...apropiindu-ma de fotografia cu pricina, am ramas profund uimita, parca nu imi venea a crede ceea ce vedeam cu proprii mei ochi: era bunica mea la varsta de 16 ani imbracata in rochie de mireasa, frumos coafata, in stilul epocii ca sa zic asa, cu un deosebit medalion purtat la gat si cu alte cateva bijuterii ( in curand voi adauga si poza, asta cand ma voi intoarce acasa), alaturi de bunicul meu scump pe care nu mi-l aduc bine aminte caci eram destul de micuta, dar despre care mi s-a povestit numai si numai de bine, un om valoros si muncitor. Nu o vazusem niciodata pe bunica mea in tineretea ei, decat dupa vreo 30 de ani. Oare cum de nu vazusem eu poza asta pana acum sau oare de ce nu mi-a arat si mie una asemanatoare in timpul vietii? Mi-a scapat sa o intreb sau poate i-a scapat si bunicii sa imi arate, cert este ca duminica trecuta am avut ocazia minunata de a o vedea pentru prima oara in rochie de mireasa langa un barbat puternic, chipes si semet, in persoana bunicului meu.

O nostalgie dubla m-a cuprins atunci: prima ca nu o mai vazusem niciodata pana atunci si a doua ca viata aceasta este foarte scurta, extrem de trecatoare si ca de fapt nici nu ne dam seama cand se scurg anii pe langa noi, fara sa aflam poate chiar si cele mai elementare lucruri, ca sa nu mai vorbesc de implementarea acestora si iata cum ne trezim batrani cu un sir de amintiri in spate.

Oricum, eu sunt foarte mandra de ei doi, pentru ca mi-au oferit un tata deosebit, cu o bogata structura sufleteasca, foarte muncitor, familist si plina de viata, din acest punct de vedere ne asemanam perfect iar pentru mine a fost, este si va fi un exemplu demn de urmat.

Si cum eram noi toti acolo adunati intr-una din camerele casei, ia sa vezi ce s-a intamplat: eu admiram incantata poza de la nunta bunicilor mei, mama ii explica prietenului meu un pic din arborele genealogic al familiei, in timp ce tata se chinuia sa deschida o usa a unui dulap pentru a ne arata colectia de paltoane si costume a bunicului meu. Si cum tot tragea el acolo de usi, nu reusea nici in ruptul capului sa le deschida. Si tragea si se schinuia si tot se forta sa deschisa pana cand sus undeva in capatul usilor iesi o bancnota de 50 de lei. Cand am vazut noi asta, am inceput sa ne miram, apoi sa radem de ceea ce s-a intamplat si sa ne amuzam copios. Deci nu se chinuise degeaba, ii iesise 50 de lei pe usa dulapului si poate daca mai continua ii iesea si mai mult...:)) Problema era ca nu mai gaseam cheia de la acel dulap si de aceea l-am incercat putin cu forta si s-a dovedit ca a meritat efortul. A fost o intamplare foarte haioasa care mi-a marcat placut weekend-ul. (Cred ca cei 50 de lei erau acolo pastrati de unchiul meu, fratele tatalui care locuieste in aceasta casa).

Dar azi e marti, aproape miercuri (23:58h) si pot sa ma declar impacata, fericita si multumita ca incet-incet lucrurile se mai aseaza pe fagasul normal: spun acest lucru pentru ca am aflat zilele trecute ca firma la care lucram isi suspenda activitatea cel putin pe 3 ani si din fericire, voi fi reangajata la firma unde lucrasem initial, nu au fost prea multe, decat doua. Nu se schimba foarte mult sarcinile mele, dar o sa am ceva mai multa munca de teren, adica mai multe deplasari pe la Primaria din Balotesti cu care de altfel colaboram pentru un proiect imobiliar in zona.

Asadar am mai scapt de un hop, acum sper sa imi pot desfasura proiectele mele linistita si sa le finalizez cu bine si sa fiu apreciata, fiindca cu cat te implici mai mult si ai activitate, intrii mai repede in contact cu multi oameni, schimbi idei, pareri, initiezi noi colaborari si astfel iti sporesti nivelul de dezvoltare, atat profesional cat si personal. Si pentru ca astazi a fost mare sarbatoare, ziua Sfintei Cruci, m-am oprit si eu din activitati si mi-am facut cruce pentru ca rugaciunea mea sa fie ascultata.

"Fie Doamne ca semnul Sfintei Cruci pe care il fac in fiecare seara si dimineata, sa poarte pecetea dragostei, iubirii, daruirii sufletesti, ocrotirii oamenilor si pazirea acestora de necazuri. Fie ca aceasta inchinaciune din dragoste catre Dumnezeu sa fie mereu purtatoare rugii fierbinti pe care o adresam Domnului in fiecare clipa. Mai sper ca aceste sfinte sarbatori din timpul anului, sa ne faca sa ne mai aducem aminte de radacinile noastre, de familia noastra, de unde am plecat, de invataturile crestine, de religie, de biserica si chiar de stramosii nostri.

Macar de-am sti fiecare dintre noi care sunt datele marilor sarbatori, ca sa nu mai vorbesc de cinstirea lor...cam atat...