vineri, 1 octombrie 2010

14 septembrie 2010 - Acasa cu familia

Si cum stateam eu asezata pe scaun in metrou, imi venii in minte ideea de a scrie. Tot uitandu-ma pe chipurile oamenilor din fata mea, din stanga si din dreapta, parca acestea nu exprimau nimic, doar oboseala dupa servici si o stare de moleseala. Noroc cu adolescentii si prichindeii care au inceput scoala...ei nu sunt obositi mai niciodata si parca te mai inveselesc putin cu glumele lor si buna dispozitie. Se pare ca meseria de om mare cu multe responsabilitati implica tocmai acest lucru: sa muncesti mult, sa ai cat mai multe sarcini si cat mai variate si faptul ca trebuie sa te afli mereu in miscare. Asa sunt si eu, incerc sa le fac pe toate, desi trebuie sa recunosc ca nu reusesc intotdeauna, insa ceea ce este important e ca ma implic cu daruire sa obtin ceea ce imi doresc. Spre exemplu, vinerea trecuta a sosit din Spania seful meu, care m-a batut la cap cu tot felul de lucruri pana pe la 5 dupa-amiaza, desi vinerea se presupune ca avem program scurt, dar uite ca nu avem mereu acest noroc si abia cu chiu cu vai ajung eu pe la 5:30 la Piata Victoriei sa imi tin cursul de spaniola pe care il stabilisem cu Angela, o cursanta de-a mea.
Am terminat pe la 6:30, iar la 7:30 eram in Gara de Nord, luandu-mi bilet spre casa, asadar planurile mele pentru acea zi erau indeplinite complet. Dupa o saptamana plina de munca incontinuu pentru ca avusesem de tradus in jur de 80 de pagini, aveam sa ma odihnesc si eu linistita, acasa la parintii mei si asa a fost, am dormit cat cuprinde si seara dar si dimineata pana tarziu. Bineinteles ca am avut multe de povestit cu ai mei, ne-am amuzat si am dezbatut diverse subiecte, intr-un cuvant ne-am simtit bine, ca acasa, unde e liniste, aer curat, flori si voie buna.
Si mare ne-a fost uimirea duminica dupa-amiaza, cand am intrat in casa batraneasca a bunicilor mei, unde am dat peste o serie de fotografii, obiecte mai vechi si multe alte amintiri, asa ca la un muzeu de familie. Si tot uitandu-ne noi la pozele din tablouri, imi spune tata la un moment dat: "Aici era mama cand s-a casatorit". Auzand aceste cuvinte, in prima faza am crezut ca stiu despre ce este vorba, ca trebuie sa fie o fotografie pe care o mai vazusem, doar nu era prima data cand intram in casa bunicilor, asa ca nu am dat importanta prea mare.
Parca si acum il aud pe tata cum a spus:
"Aici era mama cand s-a casatorit."
M-am repezit impinsa de un impuls de curiozitate abia acum constientizata ca trebuie sa vad neaparat acea fotografie cat mai repede. Stiam ca era bunica mea, o femeie deosebita, plina de har sufletesc, un adevarat sprijin si o adevarata luptatoare, chiar pana la capatul vietii ei (...m-au podidit lacrimile, nu ma pot abtine de fiecare data cand o pomenesc pe bunica mea dupa atata timp, dar asta e, asa e viata...). Dar sa continuu...apropiindu-ma de fotografia cu pricina, am ramas profund uimita, parca nu imi venea a crede ceea ce vedeam cu proprii mei ochi: era bunica mea la varsta de 16 ani imbracata in rochie de mireasa, frumos coafata, in stilul epocii ca sa zic asa, cu un deosebit medalion purtat la gat si cu alte cateva bijuterii ( in curand voi adauga si poza, asta cand ma voi intoarce acasa), alaturi de bunicul meu scump pe care nu mi-l aduc bine aminte caci eram destul de micuta, dar despre care mi s-a povestit numai si numai de bine, un om valoros si muncitor. Nu o vazusem niciodata pe bunica mea in tineretea ei, decat dupa vreo 30 de ani. Oare cum de nu vazusem eu poza asta pana acum sau oare de ce nu mi-a arat si mie una asemanatoare in timpul vietii? Mi-a scapat sa o intreb sau poate i-a scapat si bunicii sa imi arate, cert este ca duminica trecuta am avut ocazia minunata de a o vedea pentru prima oara in rochie de mireasa langa un barbat puternic, chipes si semet, in persoana bunicului meu.
O nostalgie dubla m-a cuprins atunci: prima ca nu o mai vazusem niciodata pana atunci si a doua ca viata aceasta este foarte scurta, extrem de trecatoare si ca de fapt nici nu ne dam seama cand se scurg anii pe langa noi, fara sa aflam poate chiar si cele mai elementare lucruri, ca sa nu mai vorbesc de implementarea acestora si iata cum ne trezim batrani cu un sir de amintiri in spate.
Oricum, eu sunt foarte mandra de ei doi, pentru ca mi-au oferit un tata deosebit, cu o bogata structura sufleteasca, foarte muncitor, familist si plina de viata, din acest punct de vedere ne asemanam perfect iar pentru mine a fost, este si va fi un exemplu demn de urmat.
Si cum eram noi toti acolo adunati intr-una din camerele casei, ia sa vezi ce s-a intamplat: eu admiram incantata poza de la nunta bunicilor mei, mama ii explica prietenului meu un pic din arborele genealogic al familiei, in timp ce tata se chinuia sa deschida o usa a unui dulap pentru a ne arata colectia de paltoane si costume a bunicului meu. Si cum tot tragea el acolo de usi, nu reusea nici in ruptul capului sa le deschida. Si tragea si se schinuia si tot se forta sa deschisa pana cand sus undeva in capatul usilor iesi o bancnota de 50 de lei. Cand am vazut noi asta, am inceput sa ne miram, apoi sa radem de ceea ce s-a intamplat si sa ne amuzam copios. Deci nu se chinuise degeaba, ii iesise 50 de lei pe usa dulapului si poate daca mai continua ii iesea si mai mult...:)) Problema era ca nu mai gaseam cheia de la acel dulap si de aceea l-am incercat putin cu forta si s-a dovedit ca a meritat efortul. A fost o intamplare foarte haioasa care mi-a marcat placut weekend-ul. (Cred ca cei 50 de lei erau acolo pastrati de unchiul meu, fratele tatalui care locuieste in aceasta casa).
Dar azi e marti, aproape miercuri (23:58h) si pot sa ma declar impacata, fericita si multumita ca incet-incet lucrurile se mai aseaza pe fagasul normal: spun acest lucru pentru ca am aflat zilele trecute ca firma la care lucram isi suspenda activitatea cel putin pe 3 ani si din fericire, voi fi reangajata la firma unde lucrasem initial, nu au fost prea multe, decat doua. Nu se schimba foarte mult sarcinile mele, dar o sa am ceva mai multa munca de teren, adica mai multe deplasari pe la Primaria din Balotesti cu care de altfel colaboram pentru un proiect imobiliar in zona.
Asadar am mai scapt de un hop, acum sper sa imi pot desfasura proiectele mele linistita si sa le finalizez cu bine si sa fiu apreciata, fiindca cu cat te implici mai mult si ai activitate, intrii mai repede in contact cu multi oameni, schimbi idei, pareri, initiezi noi colaborari si astfel iti sporesti nivelul de dezvoltare, atat profesional cat si personal. Si pentru ca astazi a fost mare sarbatoare, ziua Sfintei Cruci, m-am oprit si eu din activitati si mi-am facut cruce pentru ca rugaciunea mea sa fie ascultata.
"Fie Doamne ca semnul Sfintei Cruci pe care il fac in fiecare seara si dimineata, sa poarte pecetea dragostei, iubirii, daruirii sufletesti, ocrotirii oamenilor si pazirea acestora de necazuri. Fie ca aceasta inchinaciune din dragoste catre Dumnezeu sa fie mereu purtatoare rugii fierbinti pe care o adresam Domnului in fiecare clipa. Mai sper ca aceste sfinte sarbatori din timpul anului, sa ne faca sa ne mai aducem aminte de radacinile noastre, de familia noastra, de unde am plecat, de invataturile crestine, de religie, de biserica si chiar de stramosii nostri.
Macar de-am sti fiecare dintre noi care sunt datele marilor sarbatori, ca sa nu mai vorbesc de cinstirea lor...cam atat...

2 comentarii:

  1. Chiar dacă nu am şti datele...cred că sunt suficienţi oameni pe lângă noi care să ne amintească...

    RăspundețiȘtergere
  2. f haioasa intamplarea cu banii gasiti in dulap :) as vrea sa am si eu norocul asta :D...dar, cine stie :)

    RăspundețiȘtergere